Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Amurgul legendelor

        de Dumitru Ungureanu

Puţine oraşe din scumpa şi prost condusa noastră ţărişoară se pot lăuda cu statutul socio-cultural câştigat de Timişoara. Este suficient să rosteşti numele şi deodată se ridică în jur o aură de legendă, pe cât de ireală fizic, pe atât de concretă spiritual. N-o să convoc aici deja fumatele sintagme ce-i definesc unicitatea, nici locurile comune care o situează în „fruncea” localităţilor unde convieţuiesc în pace nenumărate etnii şi prosperă într-o adorabilă concurenţă. Focalizez privirea asupra muzicii rock, teritoriu al artei survolat şi de arendaşul rubricii de faţă. Şi numaidecât mi se impune o comparaţie cu alte oraşe legendare; bunăoară, New Orleans, din Louisiana, S.U.A. Acolo, se ştie, s-a născut jazzul, muzica oamenilor săraci şi ostracizaţi de-o societate competitivă. Jazzul s-a dezvoltat apoi tumultuos, a cucerit globul şi a schimbat mentalitatea omenirii secolului XX, poate şi pe a următoarelor. Timişoara deţine întâietatea în diverse domenii civilizatorii: ziarul, tramvaiul, telegraful, telefonul, iluminatul stradal, cinematograful, hidrocentrala, troleibuzul, computerul etc. Dar, judecând obiectiv, în urbe nu s-a născut încă un curent artistic de amploarea jazzului, ci numai rockul românesc viguros, făcut însă mai mult de băieţi ale căror origini sunt altele decât cea neaoş românească. Asta pentru că unul dintre punctele forte ale oraşului este diversitatea etnografică. Întocmai ca şi New Orleans, unde limba şi interesele sunt comune, nu şi rădăcinile, Timişoara dă un exemplu de urmat. Spun o banalitate: conlucrarea dintre oameni diferiţi poate face viaţa frumoasă, tihnită şi îndestulată. Războiul, indiscutabil, slugăreşte doar lăcomiei. Popoarele vor înţelege când va fi prea târziu...

Într-un oraş cosmopolit trebuia să respire şi-un cronicar devotat muzicii rock. Au fost şi sunt mulţi în Timişoara. Cel mai vizibil este Mimo Obradov, un sârb dintre aceia care toarnă licori tari în literatura de limbă română. Născut în 1958, recunoaşte că a avut norocul să fie prezent la mai toate momentele importante din istoria rockului timişorean. La fel ca toţi împătimiţii locului, el trăieşte pentru oraşul său cu tensiunea sangvină împinsă la cote înalte, cât permite viaţa la limita dintre boemă şi... Era să scriu catedră, dar Mimo Obradov nu e profesor, cu toate că modul în care abordează diferitele aspecte ale rockului (nelimitîndu-se la scena locală) aduce mai degrabă a lecţie predată unor copii neştiutori, dar nu obraznici: cu bogăţie de informaţii, cu „întorsături de condei” fermecătoare, umor discret şi autoironie, cu nostalgie şi nonşalanţă, ca un risipitor profesionist de metafore – şi nu din cele de cârciumă, specialitatea atâtor poeţi neştiuţi. Ziarist, realizator de emisiuni Radio/TV, comentator şi istoriograf al muzicii pop-rock, cu doctorat în ştiinţe sociale, Mimo Obradov este în primul rând un literat ocoş din arealul bănăţean. I-ar sta bine alături de Viorel Marineasa, Daniel Vighi şi Goran Mrakić, în prozele cărora se mişcă puzderie de personaje şăgalnice şi fascinante, care îşi trăiesc împlinirile sau ratarea cu umorul şi nepăsarea celor care se ştiu nemuritori.

Iată-l, de pildă, pe Nae Taronczi. Rocker multitalentat, chitarist excelent pe bas, vocalist din stirpea binecuvântaţilor: „Căldura uşor hârşâită a interpretării, expresivitatea celor mai mari interpreţi de rhythm & blues şi soul ai lumii, dedicaţia şi abandonul cu care cânta, singurătatea celui care plonjează în adâncul sufletului...”. Sunt cuvinte dedicate de Mimo Obradov unui artist cu traseu tipic, aş zice, pentru majoritatea rockerilor născuţi, crescuţi şi plecaţi din Timişoara. Puţini au izbutit să ajungă la maturitatea unei cariere solide în acest domeniu nemilos. Mulţi s-au reîntors la vatr㠄după ani şi ani” înconjuraţi de-o faimă confuză, ţesută din amintiri lăsate în urmă şi din zvonuri sau veşti ambigue răspândite pe seama lor prin neagra străinătate. Taronczi este exemplul perfect de artist care se zbate să-şi valorifice imensul talent, dar eşuează în mai tot ce-şi propune sau ce i se oferă. Viaţa lui, frugal povestită de el însuşi într-o cărticică, e parcă scenariu de film...

Volumul lui Mimo Obradov se numeşte Peste rock şi după roll (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită), Editura Brumar, MMXXII. Nu e dedicat doar Timişoarei şi rockului făcut acolo în decurs de peste o jumătate de secol. Sumarul include şi paginile scrise de Mimo, în diverse ocazii, despre muzicienii săi favoriţi: Frank Zappa, Jethro Tull, Beatles, Jeff Beck etc. Predomină viziunea tristă asupra oraşului: rockerii cei vechi au murit, au îmbătrânit, au obosit, evenimentele nu mai adună laolaltă mulţi spectatori, orăşenii nu mai au acelaşi apetit cultural. La Timişoara aproape s-a lăsat amurgul, nimic nu anunţă o renaştere.

Am un dinte împotrivă: Thy Veils a anticipat deja viitorul! Ce-i lipseşte oraşului să fie mult mai viu, e un port la mare. Iar Bega nu-i Mississippi...

© 2007 Revista Ramuri